Polul Sud este un film de debut, fapt ce nu scade cu nimic meritele tânărului său regizor Radu Nicoară. În al doilea rând, Polul Sud este un film de autor, cineastul asumându-și răspunderea unui scenariu deloc comod prin substanța ce invită spectatorul la reflecție. În al treilea rând, filmul are calitatea de a vorbi despre trecutul recent, despre prezentul încă bolnav, insuficient decantat.
În filmul românesc ziaristul nu a fost niciodată un personaj privilegiat. În Polul Sud personajul principal, Ștefan, este un ziarist uneori incomod, cu veleități de creator, cu insatisfacții cotidiene, cu repetate tentative de evadare din realitate. Alcoolul sau amorul devin anestezice temporare într-un timp derizoriu, într-un haos bine organizat al valorilor având drept unică certitudine omniprezența băieților „cu ochi albaștri”. Reîntoarcerea la dragostea dintâi reprezintă paiul salvator pentru înecat. Important este faptul că protagonista primei iubiri aparține „marilor familii”, universului generator de minciună și teroare, zguduit doar de evenimentele din decembrie '89.
Ruptura istorică dislocă doar temporar raporturi umane, provoacă reacții, ascensiuni, atitudini, schimbări de personalitate. Aparent. De fapt, falsa normalitate acoperă un prezent continuu în care impostura este purtată cu alte măști, curajul se afișează histrionic, structurile de putere și minciună devin interșanjabile, iar personaje-cheie revin, bine merci, mai agresive ca oricând la menirea lor, sau la opulență gata s-o împartă cu noii veniți de aceeași sorginte morală.
Un mozaic de raporturi umane ce desenează mici și mari compromisuri, orbiri marcate de refuzul evidenței și sentimente erodate de false sincerități se intersectează în povestea deloc melodramatică de dragoste trăită de protagoniștii filmului, Irina și Ștefan. Ziariști, doctori, scriitori, soții frustrate, orgolioase sau numai handicapate de lipsa de convingere în fața vieții populează un univers apropiat, cunoscut, prezent.
Direct, bine ritmat în zone decisive, fără concesii de natură comercială, filmul regizorului Radu Nicoară lasă gustul amar al neputinței, al exasperării în fața roților unei istorii împotmolite, în lipsa de decizie, în absența soluțiilor necesare ruperii brutale față de un trecut jignitor.
Ideea purificării morale prin mărturisire nu este nici nouă, nici originală. Mărturia din final a lui Ștefan nu este numai eliberatoare, dar propune și o reflecție asupra unui drum posibil, pentru unii, deja ales, pentru alții imposibil de urmat. Starea de grație, inspirația, febra creatoare, neliniștea sunt metamorfozate, la un moment dat, într-o stare de greață bine paginată cinematografic și în sugestia unei realități deloc trucate de ficțiune în ansamblul epic al filmului.
Fără bizare inovații stilistice filmul lui Radu Nicoară rămâne destul de clar ancorat într-o cheie realistă, fără tirade, fără reverențe parabolice, fără simboluri încifrate sau, doar artificiale. În ciuda unor spații mai rarefiate dramatic, a unor ușoare ezitări față de destinul unor personaje din planul secund, filmul lui Radu Nicoară impune prin lipsa de complexe, prin prospețimea trasată privirii, prin media precisă între vulgaritate și sublim, în descoperirea prezentului.
Cineast ce nu se ascunde în spatele unor false pudori pentru a propune o actualitate deloc ideală, perfectibilă doar prin valoarea morală a unei autentice desprinderi de trecut, Radu Nicoară se dovedește a fi un cineast format, pe deplin stăpân pe secretele artei sale. Îi așteptăm cu deosebit interes confirmarea într-un viitor film.
